Adrian nu se schimbase deloc. Acelasi chip angelic, caruia ochelarii de soare nu faceau decat sa-i dea o nota de mister, iar maioul alb bun de folosit in reclamele cu detergenti nu facea decat sa-i scoata in evidenta corpul atletic. Intrase in biroul lui Dinel fredonand o melodie pe care se vede treaba ca tocmai o asculta la frumosul mp3 player in forma de leu si de culoare albastra.

Cam dupa o luna de la evenimentele de mai sus, Dinel isi bea cafeaua in biroul sau, gandindu-se ca achizitionarea clubului n-a fost, poate, cea mai buna decizie din viata sa. El privise intotdeauna fotbalul ca pe o afacere: iei jucatori ieftin si ii vinzi scump (dupa cum zicea si George Ilinca, un alt mare afacerist local, jucatorii fiind ca frigiderele).

Ziaristii asteptau cu nerabdare, toti stiau ca El Comandante fusese capturat si erau curiosi sa vada desfasurarea evenimentelor. Dorinta lor de scandal primi o serioasa lovitura in momentul in care trei chipuri zambitoare patrunsera in sala.
“Domnilor”, incepu Dinel, “suntem in masura sa va anuntam o schimbare importanta in cadrul conducerii administrative a clubului. Acum cinci minute am semnat actele prin care am preluat echipa de fotbal Universitatea de la domnul Netoiu. Ii multumim pe aceasta cale domnului Netoiu pentru ceea ce a facut pentru aceasta echipa si ne exprimam speranta ca vom duce echipa acolo unde ii e locul, in cupele europene”.